ambient

mi-ai luat cuvântul,
l-ai înecat în ploaia primăverii
și mi-ai lăsat uimirea de a te mai găsi alături
la ceasul tăcerii…
nu îmi mai simt bătăile inimii,
sunt frântă de tine, de ochii flămânzi
cu care mi-ai mușcat trupul…
tu taci; în ochii tăi blânzi
memorez zilele fără lumină,
nopțile albe, pline de praful ceții
ce ne-au fost adăpost și strajă
până-n orele crude-ale dimineții…
tu minte-mă! Spune-mi
că noaptea e încă a mea, încă a noastră
și mergi să deschizi o fereastră,
ca aerul rece să-mi mângâie pielea –
sărut de fecioară, sărut temerar –
să simt că totu-i aievea!

Advertisements

Frământare

Cum să-mi amorțesc simțirea,
S-o adorm pe veci, gonind
Frică, tremur și-amăgirea
Care-adesea mă cuprind?

Ție sufletu-ți vibrează
Peste vise când te-apleci?
Ne-mplinite, se-nchistează
Ca un miez de zale reci?

Ție inima-ți tresare
Când, fără niciun pretext,
Că te strigă – ți se pare –
Cineva din alt context… ?

Îți aduci vreodată-aminte
Câte căi, s-alegi, puteai?
Ai mai merge înainte
Cu avântul ce-l aveai?

Ai mai da, râzând și simplu,
Răsturnând din suflet tot,
Ca pe-altarul unui templu,
Sau ți-ai spune “nu mai pot…” ?

Spune-mi, ai întoarce clipa
Jurământului mișel ? –
Zbor zadarnic pe aripa
Unor vise de oțel…

Luciul lor in carne taie
Precum sabia crestează –
De speranță te despoaie,
Cu durere te-nsemnează…

Ai mai crede în cuvinte
Aruncate cum e zarul ? –
Cine dragostea o simte
Are ghinion cu carul…

Vorba dulce, ce-amăgește,
Spusă intim, pe-nserat,
Ca o vrajă te-nrobește
Și te-ndeamnă la păcat.

Ai mai crede ochii ageri
Ce spre tine căutau,
Retezând ca două seceri
Tot ce-n cale întâlneau?…

Poți să crezi sărutul care
Îți șoptește minunat
Despre lumi imaginare,
Unde voi aveți palat?

Cum să curmi din frământare
Și să uiți c-a și durut…?
Iar ca ultimă-ntrebare –
Poți… s-o iei de la-nceput?

Reverie

Am deschis ochii
căci m-am golit de vise
atunci când ai plecat.
Aplecat
mi-e sufletul peste zid
să-ți urmărească umbra –
vreodată-ai să revii?
Tu știi?
mi-e dorul de milenii dus
să-ți caute chipul în lume,
să-ți întoarcă pasul…
Ceasul
bate-n tâmplă dureros –
s-au stins stelele-n noapte
și hohotele mi s-au înecat in piept.
Aștept
să adun lacrimi în ochi
pentru-a nu le mai risipi –
perle-n mări de val furate…
Nu mi-s frate
când eu însumi spre mine pornesc
hotărât să-mi smulg curajul.
Necazul
mi-e clipa de șovăire,
căci nu las în urmă, nu mă întrec…
Petrec
același drum de du-te vino
și-mi las vocea să se stingă –
disperată, muribundă…va tăcea.

Și eu cu ea.

Rătăcire

Ți-ai pierdut cărarea,
Pe poteci umblând –
Doar din când în când
Mai scrutează zarea

Ochii-mi plini de patimi,
Ochii-mi osteniți
De străini veniți
Să îmi vândă lacrimi.

Ți-ai pierdut și vocea:
Nu mai deslușesc
Șoapte ce pășesc
Să-mi tulbure pacea,

Ori să mă îmbete
Cu magii și vise –
Toate-mi sunt închise
De tăceri ciudate.

Ți-ai pierdut privirea
Urmărind himere –
Spirite efemere
Îți râd rătăcirea

Și umbletul beat –
Oare către cine?
Că drumul spre mine
Pare c-ai uitat…

Ți-ai pierdut surâsul
Ce-ți ardea pe buze –
Două călăuze
Care-mi uscau plânsul

Și-mi dădeau speranță,
Vis și fericire –
Tu ești rătăcire,
Eu îți sunt romanță…