Frământare

Cum să-mi amorțesc simțirea,
S-o adorm pe veci, gonind
Frică, tremur și-amăgirea
Care-adesea mă cuprind?

Ție sufletu-ți vibrează
Peste vise când te-apleci?
Ne-mplinite, se-nchistează
Ca un miez de zale reci?

Ție inima-ți tresare
Când, fără niciun pretext,
Că te strigă – ți se pare –
Cineva din alt context… ?

Îți aduci vreodată-aminte
Câte căi, s-alegi, puteai?
Ai mai merge înainte
Cu avântul ce-l aveai?

Ai mai da, râzând și simplu,
Răsturnând din suflet tot,
Ca pe-altarul unui templu,
Sau ți-ai spune “nu mai pot…” ?

Spune-mi, ai întoarce clipa
Jurământului mișel ? –
Zbor zadarnic pe aripa
Unor vise de oțel…

Luciul lor in carne taie
Precum sabia crestează –
De speranță te despoaie,
Cu durere te-nsemnează…

Ai mai crede în cuvinte
Aruncate cum e zarul ? –
Cine dragostea o simte
Are ghinion cu carul…

Vorba dulce, ce-amăgește,
Spusă intim, pe-nserat,
Ca o vrajă te-nrobește
Și te-ndeamnă la păcat.

Ai mai crede ochii ageri
Ce spre tine căutau,
Retezând ca două seceri
Tot ce-n cale întâlneau?…

Poți să crezi sărutul care
Îți șoptește minunat
Despre lumi imaginare,
Unde voi aveți palat?

Cum să curmi din frământare
Și să uiți c-a și durut…?
Iar ca ultimă-ntrebare –
Poți… s-o iei de la-nceput?

Advertisements

Reverie

Am deschis ochii
căci m-am golit de vise
atunci când ai plecat.
Aplecat
mi-e sufletul peste zid
să-ți urmărească umbra –
vreodată-ai să revii?
Tu știi?
mi-e dorul de milenii dus
să-ți caute chipul în lume,
să-ți întoarcă pasul…
Ceasul
bate-n tâmplă dureros –
s-au stins stelele-n noapte
și hohotele mi s-au înecat in piept.
Aștept
să adun lacrimi în ochi
pentru-a nu le mai risipi –
perle-n mări de val furate…
Nu mi-s frate
când eu însumi spre mine pornesc
hotărât să-mi smulg curajul.
Necazul
mi-e clipa de șovăire,
căci nu las în urmă, nu mă întrec…
Petrec
același drum de du-te vino
și-mi las vocea să se stingă –
disperată, muribundă…va tăcea.

Și eu cu ea.

Rătăcire

Ți-ai pierdut cărarea,
Pe poteci umblând –
Doar din când în când
Mai scrutează zarea

Ochii-mi plini de patimi,
Ochii-mi osteniți
De străini veniți
Să îmi vândă lacrimi.

Ți-ai pierdut și vocea:
Nu mai deslușesc
Șoapte ce pășesc
Să-mi tulbure pacea,

Ori să mă îmbete
Cu magii și vise –
Toate-mi sunt închise
De tăceri ciudate.

Ți-ai pierdut privirea
Urmărind himere –
Spirite efemere
Îți râd rătăcirea

Și umbletul beat –
Oare către cine?
Că drumul spre mine
Pare c-ai uitat…

Ți-ai pierdut surâsul
Ce-ți ardea pe buze –
Două călăuze
Care-mi uscau plânsul

Și-mi dădeau speranță,
Vis și fericire –
Tu ești rătăcire,
Eu îți sunt romanță…

Rugăciune

Mai ia-mi din suflet, Doamne,
căci pieptul mi-e prea plin –
știu nopțile să-mi toarne,
pe-ascuns, numai venin…

Mi-e mintea doar un gând
și greu mi-e să-l alung:
e ca un car flămând
și praful lui îl strâng…

De-atât ce-am adunat
mi-e greu să văd lumina –
mai ia-mi din suflet, Doamne,
și iartă mie vina!

Mi-s palmele uscate –
uitată-i rugăciunea –
cândva împreunate,
pierdură uniunea…

Dar vin acum spre Tine –
mă iartă că-ndrăznesc –
mai ia-mi din suflet, Doamne,
să pot să mai trăiesc!

Mi-s ochii grei de lacrimi,
mi-e buza remușcare –
nu cer să-mi iei din patimi,
cer strop de alinare

și cât aș vrea, spre mine,
să te mai uiți cînd strig:
mai ia-mi din suflet, Doamne,
din foame și din frig!

Mi-e sufletul stingher –
fir de nisip în vânt –
purtat a fost spre cer
purtat și spre pământ…

Cât curge viața-n vine
mă cată cu privirea –
mai ia-mi din suflet, Doamne,
dar lasă-mi amintirea…